Cum crezi că percepe creierul zicala ”de ce ți-e frică nu scapi”?

Cu toții am auzit expresia ”de ce ți-e frică nu scapi”. Ei bine, această ”vorbă” se poate transforma în realitate în funcție de timpul pe care-l alocăm gândurilor de care ne este teamă, de tipul celor de mai jos:

o să am o zi proastă azi

o să mă tragă curentul

o să răcesc

o să intru în datorii

o să avanseze pe altcineva

o să mă înșele/mă părăsească/mă concedieze

o să boțesc mașina

o să pierd calificările/concursul/bursa/locul 1, etc

1. Există o mare diferență între frică și teamă, frica apare atunci când trunchiul cerebral în strânsă legătură cu sistemul limbic depistează un pericol care ne pune viața în primejdie (o mașină care vine din contra sens direct spre mașina în care suntem de exemplu), iar teama apare în urma gândurilor (grijilor) noastre, care sunt doar scenarii produse de imaginația noastră.

Grijile zboară precum păsările deasupra capului nostru și asta nu putem preveni, însă să le lăsăm să-și ridice cuib la noi în cap, asta chiar că putem preveni. Așadar, cu cât alocăm mai mult timp unui gând cu atât avem șanse ca el să se transforme în realitate. 

De ce? Răspunsul vine de la a înțelege cum funcționează creierul uman de mai bine de 300 de milioane de ani și ca să fiu mai exactă doar a unei părți a creierului uman cunoscută sub numele de amigdală. Rolul amigdalei este de a răspunde în permanență întrebării ”sunt în siguranță?”.

Amigdala sau radarul creierului uman, are o singură funcție, aceea de a depista pericolele pentru a ne menține în viață, iar marea ei slăbiciune este că nu face diferența între ”un autoturism se îndreaptă spre mine cu viteză maximă și risc să fiu accidentă” sau ”dragă, trebuie să vorbim”. Nefăcând diferența între cele două situații amigdala are același comportament eliberând hormonii stresului (cortizol și adrenalină) care ne fac să avem una din cele trei reacții de mai jos:

1. atac,

2. apărare sau eschivare,

3. perplexitate (înghețăm, rămânem cu gura căscată, suntem înmărmuriți și incapabili de vreo reacție).

Când hormonii stresului au intrat în joc, lobii prefrontali, responsabili cu analizarea situațiilor, cu empatia, cu moralitatea, cu emoțiile controlate nu mai culeg informații din toate sertarele creierului pentru a veni cu soluții raționale iar gândirea întârzie să apară.

Putem să accesăm mai repede soluțiile? Putem să calmăm  amigdala din proprie inițiativă?

Acum că știm cine-i responsabilă pentru momentele când ne sare inima din piept sau pentru cele care când ni se pune un nod în gât sau pentru cele când pur și simplu încremenim, mai trebuie să știm că doar trăgând o gură de aer în piept și permițând oxigenului să ajungă la cortexul prefrontal ne ajută să preluăm din nou controlul asupra emoțiilor și reacțiilor noastre.

Așa începe și meditația și yoga și terapia prin râs și ora de sport, cu o gură de aer în piept; aceste practici care favorizează eliminarea în sânge a unor hormoni care anihilează hormonii stresului, și-n felul acesta lobii prefrontali vor avea o misiune mult mai ușoară, iar noi o viață mai echilibrată cu emoții și reacții controlate voluntar.